Am spus că o să scriu și în română, și mă gândesc că ar fi cazul să încep cu un articol scris mai demult (în engleza). L-am ales pe acesta pentru-că din toate care le-am scris încă este relevant și va mai rămâne relevant câțiva ani. Așa e cu o țâra în dezvoltare, care-și caută definiția existentei sale. Spun asta pentru că nu este corupția și proasta guvernantă care ar trebui sa definească țara aceasta și nu cred ca-i destul să spunem că natura frumoasă ne definește, asta poate fi 'spusă' de multe alte țări. Deci, mai cautăm.
Bineînțeles, vor fi greșeli de gramatică și de lexic, dar cred ca esențialul se transmite.
-----------
(Link to the original in English)
-----------
Este incredibil de ușor de a devia de la subiect, atunci când încerci să analizezi psihicul, mai ales atunci când vorbim despre psihologia de grup, în sine o discuție încărcată în care liniile dintre realitate, generalizare, și stereotip sunt neclare. Cu toate astea, acest lucru este cu ce am de a lucra, deoarece cu fiecare pagină a cărții "Omul în căutarea sensului vieții" de a lui Viktor Frankl, am fost în stare să găsesc o paralelă între argumentele sale și mentalitatea omniprezentă în viața românilor. Conceptul său, logoterapia, se adresează indivizilor, dar totuși, o mare parte dintre principiile sale se bazează pe observațiile asupra mentalitatea prizonierilor în lagărele naziste, unde el însuși a fost închis în timpul al doilea război mondial.
Este corect de a compara România și românii la lagărele de exterminare naziste și de deținuți acestora? Depinde dacă vorbim despre vremea înainte de 1989 sau de zilele de azi. Chiar și așa știu că e dramatic, dar fără a micșora ceea ce a fost un lagăr nazist, cincizeci de ani de închisoare în propria țară cu nici o speranță de eliberare e sigur că a cauzat niște daune asupra psihicul colectiv. Aș face comparația cu cele trei faze psihologice pe care Frankl le-a observat la prizonieri în lagăre. La început, ei au suferit șoc-ul detenției lor. În România, în ani de după război, acest lucru a însemnat represiunea presei, a bisericii - în special a celor 1,5 milioane romanii aparținând a bisericii Greco-Catolica - a intelectualilor, partidelor politice, și oricine care nu era 'corect politic' (sa nu uităm unde a apărut această expresie). Deodată, milioane de români s-au trezit într-o atmosferă de pericol constant și represiune nemeritată.
Din momentul în care a venit Ceaușescu, majoritatea românilor ar fi intrat în faza a doua, care Frankl descrie a fiind, "o fază de apatie generală în care [deținutul] a fost supus la un fel de moarte emoționala". Într-adevăr, ce ar fi putut sa facă un om decât de a "amortiza" toate sentimentele sale? Cu statul polițienesc ferm stabilit, și granițele închise, ce speranța mai era că viața s-ar schimba, ce ar fi putut sa facă un om de rând - sau chiar o organizație civilă - pentru a lupta? Apatia, în acest caz, "a fost un mecanism necesar de auto-apărare...a forțat viața interioară a deținutului sa ajungă la un nivel primitiv...la conservarea vieții proprie și apropiatului." România a devenit, din toate punctele de vedere, nu mai mult decât un lagăr masiv unde omul făcea ce i se spunea. Omul putea doar alege să-l accepte sau să moară.
Aici apare partea interesantă. În lagăre, la fel ca sub dictatura brutală prin care românii au suferit, cea mai mare parte a oamenilor nu vroiau sa renunțe și sa moară. Frankl a găsit faptul acestă demn de menționat. Printre atâta mizerie și, în ciuda faptului ca nu aveau nici o asigurare că ar putea trăi pana la sfârșitul zilei, deținuții nu renunțau la viață. De ce? Este un răspuns mai lung, dar în partea de baza a acestuia se află un aspect esențial: că în suferință există încă un oarecare sens în viață. In primul rând, suferința are posibilitatea de a fi transformata într-un triumf personal și în succes. Cele mai rele cazuri, cei care dau în disperare, a observat Frankl, sunt cei care nu găsesc nici un sens în suferința lor. Ei fie uită că sunt și alții carelor le pasa de ei, sau care se bazează pe ei, fie nu-și dau seama că există ceva ce trebuie ei să facă, care nimeni altcineva nu poate. Oricare ar fi motivul, aceasta lipsa de sensul vieții este un catalizator distructiv și deoarece afectează indivizii, aceasta poate și sa afecteze o națiune de întreaga.
Știm foarte bine că, în ciuda a libertăților democratice din România, apatia încă predomină, și într-adevăr există, de asemenea, condiții socio-economice care contribuie la această apatie. Foamea, epuizarea, presiune de la școală și la locul de muncă pot intensifica apatia civică și politică. De ce sa vă faceți griji despre mafioții care conduc țara când existența zilnică este în joc? Frankl, de asemenea, menționează că deținuții aveau un complex de inferioritate adus din faptul ca au fost reduși la un număr tatuat pe brat chiar dacă mulți dintre ei fusese o dată 'cineva'. Pentru români, acest complex de inferioritate este o poveste permanentă. Ascensiunea la Uniunea Europeană nu face neapărat mai bine. Comparații între standardele de viață sunt făcute zilnic, și sunt o reamintire constanta că aproape în orice clasament, România se clasează în partea de jos a Uniunii Europene. Aceste date sunt lovituri constante a moralului și chiar și pentru orice succes personal. Ca prizonierii descriși de Frankl, nu am nici o îndoială că românul "se simte extrem de degradat".
Se pare că, după acei ani negri al comunismului, România este încă în ceea ce descrie Frankl ca a treia etapă, unde de abia ne obișnuim la eliberare. Noi nu credem că libertățile care le avem sunt reale, dimpotrivă credem că există oameni undeva care dețin control asupra soartei noastre, ca iau decizii pentru noi, și, din cauza asta, cel mai bun mod de a supraviețui este de a 'zbura sub radar', sau mai rău, de a accepta aceasta soarta. Că există oameni care fac unele decizii pentru noi este un fapt clar. Dar, din păcate, noi suntem cei care ii punem în aceasta poziție asupra noastră. Noi credem, la fel ca oamenii oprimați de pretutindeni cred, că cei din sus iau și dau mai departe, și ca iobagi ne închinam celor cu autoritate, nu pentru ca asa ar fi corect, dar pentru-ca ne este frică. Un alt aspect al acestei faze este vizibil în mâhnirea generală a oamenilor de aici. Frankl a descris modul în care prizonierii, după eliberare, și-au pierdut capacitatea de a se simți mulțumiți. Nu e de mirare că e atât de greu sa vezi un zâmbet pe buzele unui străin pe stradă.
Este important să se ținem cont de faptul că Viktor Frankl a supraviețuit mizerii și suferințe pe care puțini oameni le pot imagina. Nu face doar teorii bazate pe interviuri clinice. Suferința lui nu a fost pe degeaba, că el a îmbogățit nu doar domeniul psihologiei, dar mai târziu, în mod direct și indirect, a ajutat milioane de oameni în a găsi sensul vieți deșii trăiau într-un "vid existențial". Spre deosebirea psihanaliștilor care ajung la o concluzie despre boala pacientului prin punerea, cap la cap, a fragmentelor din povestea vieții sale și care, după ani de tratament, ar putea doar spune "bine, parcă asta pare a fi nevroza ta și cam acesta ar fi motivul", Frankl a demonstrat că există întotdeauna un element de responsabilitate personală, indiferent de natura sau experiențele unei persoane. Se pune sarcina pe pacient de a trăi viața lui, în scopul de a satisface o cerere, sau un set de cerințe, de la viată -nu invers.
Frankl si-a dat seama că 'principiul plăceri' promovat de Freud nu dă destule răspunsuri, și nici principul lui Adler de 'voința de putere'. Pentru el, este vorba despre voința a sensul vieții si de a traii o viată ghidată de valorile și principiile care validează acest lucru. Putem spune că există o cultură de valori în România? Ia în considerare că lista tipică de reguli pentru copiii de grădinița din Romania se citește mai degrabă ca un prescris de medicamente: "Să nu faci asta, nu-i voie altceva, nu țipa, nu fugii, nu nimic". Nu, nu, si nu. Nu poți, nu e voie, nu este ok. Copiii de aici sunt crescuți cu mentalitatea unui deținut. În Canada acum ne dăm seama ca problema e cam invers și copiii sunt prea răsfățați. Asta e altă poveste și arată că nicăieri nu este perfect, dar cel puțin copiii de acolo învață reguli care sunt pozitive și orientate spre valori: Împarte, joacă-te frumos, ceri scuze, cere politicos, și, bineînțeles, "Have Fun!" (Distrează-te).
Dacă nu ar exista valori, nu ar există nici un sens în suferință ori în succes. Ne simțim prinși în capcană pentru că suntem adesea ori nevoiți să reacționăm la circumstanțe mai degrabă decât a face uz de inițiativă noastră omeneasca de a crea, de a construi, și de a se ridica deasupra problemelor cu care ne confruntăm în prezent în favoarea unui obiectiv viitor. Și este important să avem o perspectivă bună pentru viitor, este motivul nostru pentru a trăii - notre raison d'etre. Aici, cuvintele lui Nietzsche sunt atemporale, "el care are un de ce să trăiască poate suporta aproape orice cum."
Care este De Ce-ul Romanilor?
Tineri americani învață repede despre drepturile lor inalienabile la viață, libertate și căutarea fericirii - în care cuvântul "căutare" este, probabil, cel mai relevant. Drepturile de viața și libertatea sunt legate de legi puternice, în timp ce căutarea fericirii presupune libertatea fiecăruia să urmărească obiectivele personale. Nu e perfect, dar se presupune că viața este despre un viitor frumos și despre obiective, și, de asemenea, este și despre responsabilitatea individuală și personala. Aceasta implică faptul că nu este doar vorba despre trăitul de zi cu zi, ci despre o preocupare constantă cu ce presupune cuvântul "fericire" și urmărirea acestuia.
- De ce crezi că fericirea nu există?
- Nu știu ... pentru că asta e ceea ce viața mi-a arătat.
- Viața nu a arătat nimic. Viața doar este, în timp ce noi suntem cei care facem spectacol.*
În timp ce condițiile economice obliga pe mulți români să traiască o viata 'orientată către prezent', nu există nimic care te poate oprii de a de a găsi un sens în suferință și nimic/nimeni nu te împiedică de a 'urma' fericirea (care poate însemna multe în afara de bani). Aceasta este ceea ce dă vieți noastre scopului său. Noi nu avem voie sa credem că traiul de subzistență este ceea ce viața așteaptă de la noi, și nu e de mirare că oamenii care cred ca viața le este datoare, sau mai rău, ca guvernul le-ar fi dator, se simt învinși și vor să renunțe. Ne înșelam pe noi înșine dacă credem că viața are control asupra destinului nostru pentru că în acest fel evităm responsabilitatea personală. Suntem, de fapt, responsabili de a dărui vieții talentele noastre, sudoare noastră, și chiar și suferința noastră, iar prin acestea vom ajunge la acel sens al vieții mereu evaziv.
Este un fel de întâmplare fericită că am citit cartea lui Frankl la scurt timp după Pământ al Oamenilor, scris de Saint-Exupery. El de asemenea, are ceva de spus despre responsabilitate. După ce a descris chinul prietenului sau, Guillaumet, în urma unui accident în Anzi, el spune că eroismul de supraviețuire demonstrat de Guillaumet se baza în sensul de responsabilitate pe care o simțea față de soția sa, de colegi, și de locul de muncă. Din cauza asta s-a târât prin zăpadă, refuzând să doarmă zile întregi și a sfidat moartea în cele mai adverse condiții. Saint-Exupery scrie, "a fi un om este, tocmai, de a fi responsabil. Este simțul rușinii la vederea mizeriei nemeritate. Este de a fi mândru într-o victorie câștigată de camarazii săi. Este să simți, atunci când clădești ceva, că faci o contribuție la construirea lumii."
Asta, dragă România, este ceea ce aduce sensul vieții. Să-ți pese despre injustiția cu care te înfrunți zi de zi. Să nu-ți pese despre capra vecinului. Să lucrezi pentru un viitor mai bun. Avem nevoie ca copii noștri să învețe aceste valori în momentul în care sunt destul de mari pentru a învăța ceva. Mai mult decât orice, trebuie să fie învățați despre cea mai valoroasa libertate dintre toate, una care a fost batjocorita de comunism, ceea pe care Frankl o numește "ultima dintre libertățile omului": Libertatea de "a alege atitudinea în orice set de circumstanțe, de a-și alege propriu destin."
Bineînțeles, vor fi greșeli de gramatică și de lexic, dar cred ca esențialul se transmite.
-----------
(Link to the original in English)
-----------
Este incredibil de ușor de a devia de la subiect, atunci când încerci să analizezi psihicul, mai ales atunci când vorbim despre psihologia de grup, în sine o discuție încărcată în care liniile dintre realitate, generalizare, și stereotip sunt neclare. Cu toate astea, acest lucru este cu ce am de a lucra, deoarece cu fiecare pagină a cărții "Omul în căutarea sensului vieții" de a lui Viktor Frankl, am fost în stare să găsesc o paralelă între argumentele sale și mentalitatea omniprezentă în viața românilor. Conceptul său, logoterapia, se adresează indivizilor, dar totuși, o mare parte dintre principiile sale se bazează pe observațiile asupra mentalitatea prizonierilor în lagărele naziste, unde el însuși a fost închis în timpul al doilea război mondial.
Este corect de a compara România și românii la lagărele de exterminare naziste și de deținuți acestora? Depinde dacă vorbim despre vremea înainte de 1989 sau de zilele de azi. Chiar și așa știu că e dramatic, dar fără a micșora ceea ce a fost un lagăr nazist, cincizeci de ani de închisoare în propria țară cu nici o speranță de eliberare e sigur că a cauzat niște daune asupra psihicul colectiv. Aș face comparația cu cele trei faze psihologice pe care Frankl le-a observat la prizonieri în lagăre. La început, ei au suferit șoc-ul detenției lor. În România, în ani de după război, acest lucru a însemnat represiunea presei, a bisericii - în special a celor 1,5 milioane romanii aparținând a bisericii Greco-Catolica - a intelectualilor, partidelor politice, și oricine care nu era 'corect politic' (sa nu uităm unde a apărut această expresie). Deodată, milioane de români s-au trezit într-o atmosferă de pericol constant și represiune nemeritată.
Din momentul în care a venit Ceaușescu, majoritatea românilor ar fi intrat în faza a doua, care Frankl descrie a fiind, "o fază de apatie generală în care [deținutul] a fost supus la un fel de moarte emoționala". Într-adevăr, ce ar fi putut sa facă un om decât de a "amortiza" toate sentimentele sale? Cu statul polițienesc ferm stabilit, și granițele închise, ce speranța mai era că viața s-ar schimba, ce ar fi putut sa facă un om de rând - sau chiar o organizație civilă - pentru a lupta? Apatia, în acest caz, "a fost un mecanism necesar de auto-apărare...a forțat viața interioară a deținutului sa ajungă la un nivel primitiv...la conservarea vieții proprie și apropiatului." România a devenit, din toate punctele de vedere, nu mai mult decât un lagăr masiv unde omul făcea ce i se spunea. Omul putea doar alege să-l accepte sau să moară.
Aici apare partea interesantă. În lagăre, la fel ca sub dictatura brutală prin care românii au suferit, cea mai mare parte a oamenilor nu vroiau sa renunțe și sa moară. Frankl a găsit faptul acestă demn de menționat. Printre atâta mizerie și, în ciuda faptului ca nu aveau nici o asigurare că ar putea trăi pana la sfârșitul zilei, deținuții nu renunțau la viață. De ce? Este un răspuns mai lung, dar în partea de baza a acestuia se află un aspect esențial: că în suferință există încă un oarecare sens în viață. In primul rând, suferința are posibilitatea de a fi transformata într-un triumf personal și în succes. Cele mai rele cazuri, cei care dau în disperare, a observat Frankl, sunt cei care nu găsesc nici un sens în suferința lor. Ei fie uită că sunt și alții carelor le pasa de ei, sau care se bazează pe ei, fie nu-și dau seama că există ceva ce trebuie ei să facă, care nimeni altcineva nu poate. Oricare ar fi motivul, aceasta lipsa de sensul vieții este un catalizator distructiv și deoarece afectează indivizii, aceasta poate și sa afecteze o națiune de întreaga.
Știm foarte bine că, în ciuda a libertăților democratice din România, apatia încă predomină, și într-adevăr există, de asemenea, condiții socio-economice care contribuie la această apatie. Foamea, epuizarea, presiune de la școală și la locul de muncă pot intensifica apatia civică și politică. De ce sa vă faceți griji despre mafioții care conduc țara când existența zilnică este în joc? Frankl, de asemenea, menționează că deținuții aveau un complex de inferioritate adus din faptul ca au fost reduși la un număr tatuat pe brat chiar dacă mulți dintre ei fusese o dată 'cineva'. Pentru români, acest complex de inferioritate este o poveste permanentă. Ascensiunea la Uniunea Europeană nu face neapărat mai bine. Comparații între standardele de viață sunt făcute zilnic, și sunt o reamintire constanta că aproape în orice clasament, România se clasează în partea de jos a Uniunii Europene. Aceste date sunt lovituri constante a moralului și chiar și pentru orice succes personal. Ca prizonierii descriși de Frankl, nu am nici o îndoială că românul "se simte extrem de degradat".
Se pare că, după acei ani negri al comunismului, România este încă în ceea ce descrie Frankl ca a treia etapă, unde de abia ne obișnuim la eliberare. Noi nu credem că libertățile care le avem sunt reale, dimpotrivă credem că există oameni undeva care dețin control asupra soartei noastre, ca iau decizii pentru noi, și, din cauza asta, cel mai bun mod de a supraviețui este de a 'zbura sub radar', sau mai rău, de a accepta aceasta soarta. Că există oameni care fac unele decizii pentru noi este un fapt clar. Dar, din păcate, noi suntem cei care ii punem în aceasta poziție asupra noastră. Noi credem, la fel ca oamenii oprimați de pretutindeni cred, că cei din sus iau și dau mai departe, și ca iobagi ne închinam celor cu autoritate, nu pentru ca asa ar fi corect, dar pentru-ca ne este frică. Un alt aspect al acestei faze este vizibil în mâhnirea generală a oamenilor de aici. Frankl a descris modul în care prizonierii, după eliberare, și-au pierdut capacitatea de a se simți mulțumiți. Nu e de mirare că e atât de greu sa vezi un zâmbet pe buzele unui străin pe stradă.
Este important să se ținem cont de faptul că Viktor Frankl a supraviețuit mizerii și suferințe pe care puțini oameni le pot imagina. Nu face doar teorii bazate pe interviuri clinice. Suferința lui nu a fost pe degeaba, că el a îmbogățit nu doar domeniul psihologiei, dar mai târziu, în mod direct și indirect, a ajutat milioane de oameni în a găsi sensul vieți deșii trăiau într-un "vid existențial". Spre deosebirea psihanaliștilor care ajung la o concluzie despre boala pacientului prin punerea, cap la cap, a fragmentelor din povestea vieții sale și care, după ani de tratament, ar putea doar spune "bine, parcă asta pare a fi nevroza ta și cam acesta ar fi motivul", Frankl a demonstrat că există întotdeauna un element de responsabilitate personală, indiferent de natura sau experiențele unei persoane. Se pune sarcina pe pacient de a trăi viața lui, în scopul de a satisface o cerere, sau un set de cerințe, de la viată -nu invers.
Frankl si-a dat seama că 'principiul plăceri' promovat de Freud nu dă destule răspunsuri, și nici principul lui Adler de 'voința de putere'. Pentru el, este vorba despre voința a sensul vieții si de a traii o viată ghidată de valorile și principiile care validează acest lucru. Putem spune că există o cultură de valori în România? Ia în considerare că lista tipică de reguli pentru copiii de grădinița din Romania se citește mai degrabă ca un prescris de medicamente: "Să nu faci asta, nu-i voie altceva, nu țipa, nu fugii, nu nimic". Nu, nu, si nu. Nu poți, nu e voie, nu este ok. Copiii de aici sunt crescuți cu mentalitatea unui deținut. În Canada acum ne dăm seama ca problema e cam invers și copiii sunt prea răsfățați. Asta e altă poveste și arată că nicăieri nu este perfect, dar cel puțin copiii de acolo învață reguli care sunt pozitive și orientate spre valori: Împarte, joacă-te frumos, ceri scuze, cere politicos, și, bineînțeles, "Have Fun!" (Distrează-te).
Dacă nu ar exista valori, nu ar există nici un sens în suferință ori în succes. Ne simțim prinși în capcană pentru că suntem adesea ori nevoiți să reacționăm la circumstanțe mai degrabă decât a face uz de inițiativă noastră omeneasca de a crea, de a construi, și de a se ridica deasupra problemelor cu care ne confruntăm în prezent în favoarea unui obiectiv viitor. Și este important să avem o perspectivă bună pentru viitor, este motivul nostru pentru a trăii - notre raison d'etre. Aici, cuvintele lui Nietzsche sunt atemporale, "el care are un de ce să trăiască poate suporta aproape orice cum."
Care este De Ce-ul Romanilor?
Tineri americani învață repede despre drepturile lor inalienabile la viață, libertate și căutarea fericirii - în care cuvântul "căutare" este, probabil, cel mai relevant. Drepturile de viața și libertatea sunt legate de legi puternice, în timp ce căutarea fericirii presupune libertatea fiecăruia să urmărească obiectivele personale. Nu e perfect, dar se presupune că viața este despre un viitor frumos și despre obiective, și, de asemenea, este și despre responsabilitatea individuală și personala. Aceasta implică faptul că nu este doar vorba despre trăitul de zi cu zi, ci despre o preocupare constantă cu ce presupune cuvântul "fericire" și urmărirea acestuia.
- De ce crezi că fericirea nu există?
- Nu știu ... pentru că asta e ceea ce viața mi-a arătat.
- Viața nu a arătat nimic. Viața doar este, în timp ce noi suntem cei care facem spectacol.*
În timp ce condițiile economice obliga pe mulți români să traiască o viata 'orientată către prezent', nu există nimic care te poate oprii de a de a găsi un sens în suferință și nimic/nimeni nu te împiedică de a 'urma' fericirea (care poate însemna multe în afara de bani). Aceasta este ceea ce dă vieți noastre scopului său. Noi nu avem voie sa credem că traiul de subzistență este ceea ce viața așteaptă de la noi, și nu e de mirare că oamenii care cred ca viața le este datoare, sau mai rău, ca guvernul le-ar fi dator, se simt învinși și vor să renunțe. Ne înșelam pe noi înșine dacă credem că viața are control asupra destinului nostru pentru că în acest fel evităm responsabilitatea personală. Suntem, de fapt, responsabili de a dărui vieții talentele noastre, sudoare noastră, și chiar și suferința noastră, iar prin acestea vom ajunge la acel sens al vieții mereu evaziv.
Este un fel de întâmplare fericită că am citit cartea lui Frankl la scurt timp după Pământ al Oamenilor, scris de Saint-Exupery. El de asemenea, are ceva de spus despre responsabilitate. După ce a descris chinul prietenului sau, Guillaumet, în urma unui accident în Anzi, el spune că eroismul de supraviețuire demonstrat de Guillaumet se baza în sensul de responsabilitate pe care o simțea față de soția sa, de colegi, și de locul de muncă. Din cauza asta s-a târât prin zăpadă, refuzând să doarmă zile întregi și a sfidat moartea în cele mai adverse condiții. Saint-Exupery scrie, "a fi un om este, tocmai, de a fi responsabil. Este simțul rușinii la vederea mizeriei nemeritate. Este de a fi mândru într-o victorie câștigată de camarazii săi. Este să simți, atunci când clădești ceva, că faci o contribuție la construirea lumii."
Asta, dragă România, este ceea ce aduce sensul vieții. Să-ți pese despre injustiția cu care te înfrunți zi de zi. Să nu-ți pese despre capra vecinului. Să lucrezi pentru un viitor mai bun. Avem nevoie ca copii noștri să învețe aceste valori în momentul în care sunt destul de mari pentru a învăța ceva. Mai mult decât orice, trebuie să fie învățați despre cea mai valoroasa libertate dintre toate, una care a fost batjocorita de comunism, ceea pe care Frankl o numește "ultima dintre libertățile omului": Libertatea de "a alege atitudinea în orice set de circumstanțe, de a-și alege propriu destin."
Noice. De departe cel mai bun articol de până acum!
ReplyDeleteSalut Bogdan, imi place ce scri pe blogul tau. Iti doresc sa poti intr-o zi sa te intorci si tu. Mersi si de recomandare, o sa caut cartea.
ReplyDelete